02 noiembrie 2013

Pe aripa iubirii..

            Ne pierdem printre mii şi mii de ceasuri, atât de temători şi grijulii cu rătăcirea  noastră  pe un drum, pe nu ştiu care drum, încât de fiecare dată când ne întâlnim cu Ceasul rămânem fără de cuvinte, ezităm, ne bâlbâim şi el dispare. Învăţăm să uităm să ne aducem aminte de noi şi sfârşim prin a ne uita. Şi devenim prea ocupaţi, ne adâncim existenţa  în lucruri superficiale şi inutile. Am uitat că în viaţă pentru a şti nu ajunge  să cercetezi mereu , ci să simţi. Am uitat să visăm, să alegem. Am uitat că uneori trebuie să alegem şi căile nebătătorite, pentru că de cele mai multe ori, ele sunt cele care duc sigur la destinaţie.
Nu mai putem privi în noi, am pierdut orice capacitate de cunoaştere totală a unei lumi ale cărei mecanisme sunt parte din noi, ne leagă între noi, ne unesc în ceea ce se cheamă LUME şi nu mai reuşim să vedem esenţa, astfel că pierdem şi orice contact autentic, de la suflet la suflet, de la spirit la spirit. Continuăm să ne privim cu ochii de lut crescuţi invers doar trupurile şi nu mai reuşim să zburăm de greutatea aripilor crescute înăuntru.
           Iubire...acel gând ce te face să zâmbești, acea stare care te face să crezi..să te îndrepți spre orizonturi calde...acel lucru care dă culoare vieții. Când mă gândesc la dragoste, nu pot să spun decât că locuiesc într-un glob cât un picur de ploaie, călător între cerul din sufletul tău şi pământ. Dintotdeauna visez să-ţi devin curcubeu. Uneori, simt că din mine nasc rădăcini de castan, frunzele-mi sunt scoarţe de gânduri, iar braţele tale mi-s crengi întinse către aripi deschise în zboruri rotunde, prin pulberi de timp.
Mi-aduc aminte cum, când eram mică, lipeam acele calde ale Ceasului, cu guma de mestecat, încătuşându-i astfel trecerea şi aşa, ne păcăleam, noi, copiii, eu chicotind cum se zbătea să se elibereze, iar el scoţându-mi limba, şugubăţ.
            Sunt jumătate de-adevăr şi jumătate de-ndoială. Sunt jumătate de întrebare şi jumătate de răspuns. Sunt jumătate  de înţeles  şi de neînţeles. Dar sunt, pe de-a întregul, o mult prea lungă aşteptare a celeilalte jumătăţi de… mine. Mi-e dor de-un răsărit, pe care, din locul în care m-aţi mutat, nu imi mai e dat să-l văd cu ochii mei. Apun câte puţin în fiecare zi, apun închis în mine şi nu-mi mai amintesc de când mi-am încuiat în venele de lut, întreagă, strălucirea. Cuvintele sunt cutremurate de sentimente pure, sincere, ce par a  înălţa sufletul şi totodată a-l izbi de colţurile dureroase ale înlăuntrului. Se spune că nu există artist, sculptor, poet mai mare decăt cel îndrăgostit. Perfect adevărat. A citi ce-ţi scrie iubirea care tace, a auzi cu ochii, sunt lucruri pe care nu le pot face decât cei ce-şi dăruiesc sufletul gingaşului simţ al iubirii. Iar in spatele fiecarui sunet, stă o clipa din propria existenţă efemeră.  S-a întâmplat că am iubit…aşa cum am  fost şi iubită. Fără să înţeleg de ce, ce fac, încotro mă îndrept…În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre dragoste…Pentru a nu fi singuri, vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne oferă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. Pe parcursul existenţei mele (căci mă încăpăţânez să rămân agăţată de fiinţa mea), nu ştiu să fi făcut altceva în afară de a făuri mii de visuri. Am simţit cum acestea işi înfingeau adânc rădăcinile în sufletu-mi şi aşa mutilat…auzeam ecoul  surd al creionării lor şi eram martor mut, atunci când acestea se năruiau, se pierdeau în nemărginirea cerului.  Ştiam că sufletul mi se prăbuşea încet-încet  în mocirla neapartenenţei. Am impresia că nu mă identific cu lumea asta. Şi cand în sfârşit întrezăream o rază de lumină, menită să străpungă obscuritatea oarbă în care mă aflam, iarna se reîntoarce în mine. Credeam  că vei reuşi să-mi reconstitui, fărâmă cu fărâmă, făptura-mi, aşa ca un puzzle. A iubi ,iubit, iubind..incercand sa uiţi..să ţipi că orice sfârşit implică şi un nou început..cuvintele refuză să se articuleze, rămânând prizoniera propriilor răsuflări, bătăi ale inimii. De ce eu? De ce tu? Freamătul întregii fiinţe te cheamă…inima îmi vibrează o dată cu fiecare acord de chitară, fiecare privire albastră, menită să lăţească abisul dintre noi. De ce ai răsărit în viaţa-mi?  De ce ai adus atâta haos, incertitudine, lumină pe diapozitivele adolescenţei mele? De ce te-ai încăpăţânat să-mi colorezi cuvintele? Existenţa? Simţi cum pulsul mi se accelerează doar la auzul paşilor tăi? Mi-ai simţit mâna tremurând când te-ai apropiat întâia oară de mine? Te-am îmbrăţişat cu ochii, m-am pierdut în senintatea privirii tale, fără de  care nimic nu mai este verde sau albastru. Stăteam, tăceam şi te primeam în viaţa mea. Nu rosteam niciun sunet…mi-era teamă să nu te atingă vreun cuvânt… Şi ai pătruns în sufletul meu..Te-ai înfiorat doar cât ai aruncat privirea…îmi comprimasem simţirea şi gesturile…. Era atâta linişte în acea seară…de mi se părea că aud cum se izbesc de geamuri razele de luna! Lasă-mă să mă ascund în tine asemeni unui gand rătăcit, Deasupra, cerul îşi descălţase privirile şi acum îşi plimba tălpile lor goale prin iarba încă udă. Pe zid, un staroste cărăbuş, suferind de insomnie, se grăbea să-şi ocupe cel mai bun loc la soare. Gâfâia apăsat şi îi arunca peste umăr un mormăit de bariton hotărât, în timp ce se căznea să rămână-n picioare. Îi zâmbi aproape sfios: el nu va cunoaşte vreodată ceea ce oamenii mari numesc renunţare
            Cum să uit? Iubirea aceasta nu se uită. Iartă-mă dar nu pot înceta să te iubesc… Singurul lucru pe care mă pot baza este că vom rămâne puternici. Cu fiecare cuvânt şi în fiecare clipă au mă rog pentru noi… Nu pot înceta să te iubesc. Ar însemna să trădez iubirea mea pentru tine. Ar însemna să te trădez pe tine. Ar însemna să trădez promisiunea mea în faţa ta. Iartă-mă dar nu ştiu a înceta să te iubesc. Nu ştiu. Nu pot şti.
            Tu nu vezi niciodată fluturii cum se privesc peste noi? Nici semnele pe care vântul la face ierbii când trecem? Dacă mă întorc brusc ramurile încremenesc şi aşteaptă să ne îndepărtăm? N-ai observat că păsările apun? N-ai observat că frunzele se sting? N-ai observat şoaptele care cresc în spatele nostru ca muşchiul pe partea trunchiurilor dinspre nord? Şi tăcerea care ne aşteaptă oriunde…
            Am strâns atât de mult scrisori de la viaţă, încât mi-e teamă că n-o apuc niciodată le citesc pe cele mai importante. Şi i-am trimis atât de multe plicuri pline de gol…
            M-am transformat într-o frunză şi am lăsat vântul să mă adie-nspre tine, apoi într-o lacrimă să te pot mângâia pe obraz şi uneori în surâs, ca să te pot săruta. M-am transformat în vară şi m-am întins covor de flori-n calea ta… vreau să găseşti drumul ploii care te-aduce la mine, picurând peste noi stropi de cuvânt născut din iubire. Te aşteptam, ca să-ţi respir din nou apropierea, acel miros de mere ce rămân, cu încăpăţânare, verzi. Sub umerii florilor albe de in îmi crescuseră braţe întinse a dor, a chemări şi a poftă de viaţă, de atingeri în doi…
            Aş vrea să ştii, şi nu ştiu de ce, că toate bucuriile şi durerile mele au înflorit numai în umbra ta, că ochii mei au căutat sfioşi şi dornici spre tine,că atunci când erai mai mult decât lumea intreagă pentru mine, eu am fost pentru tine,unul din obiectele fără viaţă ,ce te înconjoară.
Aş vrea să scriu mereu mai frumos, întotdeauna mai bine, aş vrea să spun de fiecare dată ceva mai aproape de sensul poveştii cu tine, de ceea ce simt sau gândesc.Şi ştiu doar că lucrurile astea se spun din priviri, nu din vorbe. Eu vin către tine, tu vii către mine, şi amândoi mergem spre Noi…
            Da, sunt naivă, mi-am propus să-i cer Timpului să-mi dea timp înapoi, dar cu tine…Mi-am ridicat privirea spre cerul ce-mi umpluse odaia. Nu ştiu dacă există rai. Dar cred în îngeri…Am să te-mbrac în toamnă şi în mine şi am să te iubesc în ritm de început de noiembrie, un început ce nu va avea  niciodată sfârşit.
            Mă împiedic alergând între ferestre deschise, fără ştiu prea bine prin dreptul cărei priviri ai să treci, călătoare pe-o aripă de vis. vrea nu mai adorm, nu-mi mai scape, niciodată, nimic.
            Dimineaţa ma găsise zambind: parfumul de vis nu sta ascuns în somn sau sticluţe, ci în apropierea braţelor tale şi, cu siguranţă-n minunea prezentului..
Miroşi a dans de ploi prin streşini îndoite sub călcâie moi de nori, miroşi a fluier subţire de vânt prin verde de iarbă şi frunze de păr. Miroşi a sâmburi de nuci.
Mă simt ca un amestec nedefinit de culori, asemeni celui din ochii tăi, atunci când îţi simt obrazul lipit de al meu şi te privesc în tăcere.
Te simt cum mă priveşti şi tu, te simt cum mă atingi uşor… eşti ca o pală de vânt ce-mi mângâie viaţa. Eşti muzica mea de vară şi-mi cânţi pe strune de suflet, sunt muzica ta de-oricând şi-ţi cânt spunând mereu că mi-e dor.
            Cred că mi-e dor de de ceva ce nu am trăit încă: mi-e dor de ziua de mâine răsărită din suflet, nu de sus, de pe cer şi nu din pământ, din nu ştiu ce capăt de deal mut şi absurd. Mi-e dor de sensul acelui A FI nu din litere, ci din două silabe vii şi îndrăgostite, ce nu mai încap într-un singur cuvânt. Mi-e dor să am timp. Şi mi-e dor să ştiu ce să fac, în clipele alea, cu el. Mi-e dor să nu mai înmulţim, vreau să tot împărţim...Viaţa în vremuri de dor şi în timpuri ce dor. Mi-e dor să ne fim. Mi-aduc aminte de vremurile când treceam prin viaţă cu braţele deschise. Azi însă, parcă ne e teamă să ne mai strângem în braţe altfel decât vinovat. Şi precauţia asta de-a nu deveni vulnerabili ne-a făcut să trecem prin Timp aşa, sterpi, cu braţele-n sân, în cămăşi de forţă. Eu cred că braţele noastre sunt buzele necuvântului inepuizabil, ale nerostitului cu rost, ce încep a vorbi tocmai când crezi, pentru o clipă, naiv, că nu mai e nimic de spus. Privindu-le, îmi pare că cea mai frumoasă acrobaţie a braţelor e Iubirea, iar cea mai profundă reflexie le e rugaciunea. Păstrează-mă, păstrează-mă măcar pentru o veșnicie!!

 COSMOTE Romania revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe free.cosmote.ro, iar despre concurs accesând free.cosmote.ro/bursa.

13 august 2013

Tipuri de dor..

Dor mocnit -se insinueaza meticulos, ca o mireasma de viata in doi.
Dor naprasnic – are o culoare vie, iti scoate ochii, uneori si sufletul, caruia ii plac mai mult nuantele calde.
Dor dureros – cand ce astepti nu mai vine si stii bine asta, dar pastrezi dorul, caci nu ai mereu cu ce sa-l inlocuiesti.
Dorul moare cand esti fericit, cand fiinta care a declansat dorul ti-e din nou in brate.
Dorul de dor – cand ai prefera sa te chinui din nou, decat sa fii un om atat de singur.
Dor mincinos – cand nu era sentiment, ci obisnuinta. Tabiet. Tic.
Dor fizic – cand creierul iti da comenzi bezmetice si faci orice pentru o senzatie care sa aduca a …doi.
Dor fara tinta – cand plangi la viata altora de pe strada, din filme, din cantece, din carti…
Dor necunoscut – cand nu stii exact de ce ti-e rau langa jumatatea ta. Ti-e dor de tine, cel mai probabil.
Dor de copilul tau – dorul sfant de mama…. e cel mai pur strat care ramane din grija, dupa ce te-ai resemnat ca esti, totusi, in alta parte.
Dor de copilarie – e, de cele mai multe ori, un dor de parintii care-ti rezolvau toate problemele in care azi te-ai incalcit.
Dor de iubirea vietii tale – e culmea dorului. Intreaba-ti sufletul . Iti va spune , probabil, ca atunci te-a cunoscut cu adevarat….
Cand nu-ti este dor de nimeni, esti prea tanar ca sa-ti dai seama …
Cand mereu ti-e dor de cineva, esti un om plecat departe, care si-a lasat sufetul de unde a plecat….

30 iulie 2013

Mi-e dor...si arde..Mi-e dor de ceva ce nu am trait inca..Mi-e dor de tine..de noi..de tot ceea ce am trait cu si prin tine...Dar..mi-ai dat atat de usor drumul..ti-a fost atat de usor sa intorci pagina si sa ma lasi strivita de povara cuvintelor de plumb...De ce ai plecat? De ce ai mai fi ramas? Tacerea asta sparge timpane..si sfarma suflete..

19 iulie 2013

Dor de vacanta

Vacanţă…acel gând abia perceptibil ce îţi gâdilă sufletul şi îţi transmite că în scurt timp te poţi decontecta de rutina zilnică, de obositorul ceas deşteptător şi de teama de a nu fi întârziat (din nou) la serviciu. În goana după autobuz îţi imaginezi ce bine ar fi dacă ai putea avea un dispozitiv magic care să te multiplice, astfel încât să poţi fi în mai multe locuri în acelaşi timp, iar tu să leneveşti ,de fapt, bucurându-te de esenţa vieţii ; un alt ,,eu" să fie departe de lumea dezlănţuită, deconectat de toate grijile cotidine, găsind în sfârşit timp pentru tine şi pentru sufletul tău, lăsând în urmă tot acel nimic în care societatea se încăpăţânează să te afunde. Vrei doar să asculţi cum marea se izbeşte furioasă de ţârm,contopindu-se cu nisipul fierbinte. Acolo, la mare, îţi regăseşti un ciob de suflet şi o fărâmă de gând..de multă vreme pierdute. Aici, în liniştea asta, ai sufletul încărcat de emoţie, de regăsire, de reîntregire. Doar când ai timpul de partea ta poţi să te distrezi, să te eliberezi de toate frustrările acumulate, de toate grijile ce ţi-au întunecat existenţa.
Vrei doar să găseşti cât mai multe locuri faine, care merită să se întipărească pe retina înlăuntrului tau, adăugând imagini în albumul aducerilor-aminte, ce vor încânta şi privirile celor lăsaţi acasă. Nu ştii însă limba, nu ştii cum ai putea să iei contact cu obiectivele turistice care merita a fi vizitate. Brusc, îţi aminteşti de minunea prezentului –internetul-. Ţi se confirmă încă o dată (oare mai era nevoie?!?) că societatea modernă să află în raport de interdependenţă cu lumea virtuală. Totul e mai simplu, mai uşor, mai accesibil cu un singur click, cu o simplă navigare. Astfel, poţi afla o mulţime de lucruri interesante despre locul în cercetarea căruia te afli acum, eşti conectat în timp real cu ai tăi, ai şansa de a le împărtăşi din experienţele tale prietenilor şi de a trimite şefului o vedere din minunatul tău concediu. Poţi găsi restaurante, hoteluri sau pensiuni, poţi afla în timp util despre evenimentele care se derulează chiar în perioada concediului tău ( concerte, expoziţii, spectacole de circ , etc.), îţi poţi cumpăra bilete de avion şi totul doar cu ajutorul MARELUI INTERNET. Ar fi de prisos să mai insist asupra numeroaselor beneficii şi înlesniri pe care ni le oferă acest minunat mijloc de informare şi comunicare. Am fi ipocriţi şi dacă am spune că ne-am putea trăi liniştiţi vieţile şi fără net deoarece odată ce ai prins microbul mediului online e greu să te mai ,,vindeci”, pentru că te deprinzi cu simplificarea lucrurilor, cu rapiditatea cu care se execută comenzile şi cu utilitatea incontestabilă a acestuia.
Închei prin a spune că parfumul îmbietor al vacanţei m-a curpins ,învăluindu-mă cu mireasma sa şi purtându-mă ,măcar cu gândul, prin cele mai exotice locuri, scăldându-mi sufletul cu valurile zvăpăiate ale unei mării ce mă cheamă la ea, picurându-mi în inimă dorinţa de a-mi face bagajele  şi de a mă îndrepta cu paşi repezi şi siguri spre o plajă ..de vis...doar a mea!

18 iulie 2013

nimicuri...

MOTTO : ,,Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue miscări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.” Ionel Teodoreanu 

Cioburi de gând. Frânturi de suflet – Când n-a mai avut nimic de arătat, lumea a început să arate cu degetul…Realităţile ei au devenit adevăruri ghemuite în oglindă: se căznesc să încapă, se chircesc să ia forme nefireşti şi stupide, iar zâmbetul acela sclipicios nu-i al lor. Nu mai spun, nu mai dau, numai iau, iar când vin, ele pleacă, de fapt, prefacându-se din noapte în zi, doar să prindă…Se gândea că, în sinea Lui, până şi Dumnezeu s-a schimbat. Deh, până la urmă, bătrânul de deasupra rămăsese singurul, etern cugetător… Într-o zi ce nu anunţa nimic neobişnuit, îşi sfărâmă glezna, ca de un ciot, de propriul ei adevăr, înfipt în colbul din drum. Îl privi la început cu furie drept în ochi, gata să-l strivească, la pas, însă, după o clipă, rămase uluită: – La început m-ai uitat! Apoi m-ai pierdut. Eşti exact ca şi ceilalţi…Vii când vrei, pleci când mi-e greu! Era adusă de spate, cu obraji găuriţi de un gol inexpresiv în priviri. Tremura în timp ce-i vorbea pe tonul acesta plin de reproş, ghemuit, dar strângea la piept un ciob dintr-o oglindă în care privea. Se privea, pe furiş…Îşi aduse aminte de vorba tatălui său: când adevărul tău e terfelit de al lor, de vină eşti tu…Îl strânse la piept, împingând cu călcâiul ciobul de oglindă în pământ: orice zi poate fi prima zi, numai adevărul, în sinea lui, nu se poate schimba. Nu ştiu dacă sunt ani mulţi de când Dumnezeu i-a trimis, ca-ntr-un vis, o scrisoare. Era dimineaţă şi s-a trezit cu ea aşa, ca şi cum noaptea îşi uitase o compresă pe fruntea ei. Uneori, când bătăile inimii încep să-i miroasă a lut, îi pare că eternitatea şi-a făcut cuib în propria-i aşteptare. Zâmbeşte. Îşi spun că e bine. Va avea destul timp să-şi citească povestea şi atât. Se minte în continuare. Existenţa ei e înglodată în mocirla unei societăţi cu care nu se identifică. Sufletul său e învăluit în fantasmele unui trecut pe care nu îl recunoaşte. Ciobul de om care se chinuie să rămâna atârnat de obrazul fiinţei sale se prăbuşeşte sub povara neapartenenţei... De ce aleg să-mi creionez povestea în culorile palide şi străine ale ei, ale persoanei a treia? :Ştiu că nu-i “normal” că m-am deprins cu arta de a rămâne un stingher spectator la derularea proprie-mi vieţi. Dar aşa e mai bine. Să nu mă opun voinţei marelui Regizor. Cineva să alunge tăcerea asta... tăcere ce sparge timpane. Ecoul surd al gândurilor mele ce aleargă nestingherite înaintea pupilelor mele dilatate de dor de viaţă ma înnebunşte. Nu mai ştiu cine sunt şi ce vreau. Încotro mă îndrept?!? Cine sunt, de fapt? Nu mai suport incertitudinea patologică în care ploaia mă aruncă, învelindu-mă meschin în însăşi durerea de a conştientiza că nu sunt decât o lacrimă proiectată într-o existenţă mult prea banală. Simt cum în mine are loc o continuă transmutare – deşi ai mei o cred o pendulare adolescentină între vis şi realitate – simt cum mă răsucesc în carcera sufletului meu fără a mă opune o singură clipă. Şi, dacă m-ar întreba cineva, deodată ,, Ce vrei ?” – n-aş şti ce să-i răspund...Trebuie să rămân singură, ca să ştiu ce vreau; chiar dacă aş voi să-mi petrec restul zilelor numai şi numai printre oameni, tot trebuie să rămân o clipă singură şi să hotărăsc EU asta. Adevărul este că oamenii fug de fericire, nu o caută. De câte ori întâlnesc fericirea, fug de ea sau o ratează, fac orice din ea numai să se transforme în altceva. O caută peste mări şi ţări, şi ea este ACASĂ. Ce frumos este cuvântul acesta! Am citit ceva despre un interstiţiu sanscrit numit akasha, un fel de lume-memorie. Nu-i aşa că e uimitor cât de bine seamănă? La urma urmelor, poate mă interesează şi fericirea. Mă sufoc acum, asta ştiu – dar nu ştiu de ce. Nu-mi lipseşte nimic. Dacă aş găsi un motiv să fiu tristă...Este un trecut pe care nu-l pot suporta; am fost prea fericită atunci, prea inconştientă. Dacă m-aş culca, insomnia îmi va limpezi şi mai mult gândurile. Orice aş fi putut îndura acum, dar nu o creştere a lucidităţii, o împlinire a prezenţei proprii. Mă simţeam singură, faţă în faţă cu mine însămi, şi această prezenţă mă scoate din minţi. Mă înnebuneşte, îmi dă senzaţia că sunt prinsă între ziduri, într-o capcană de plumb. Singură, faţă în faţă cu EU şi totuşi atât de divizată, atât de străină. Senzaţii peste fire de stranii, de inexprimabile, parcă aş fi asistat la propria moarte, o moarte ciudată, care ar însemna mai mult sombrare, neputinţă, rătăcire. De aş putea simţi cel puţin întunericul.. Nu, nu, e cu totul altceva; penibila neputinţă de a înţelege cel puţin de ce mi-a fost ursită întâmplarea asta. Dar, poate, orice om cunoaşte această tristă, unică împărţire. Poate că... dar Dumnezeu ştie de ce îmi pun atâtea întrebări? Aş fi vrut să plâng, numai o clipă, pentru o singură eternitate din câte ştiu că am traversat. Un gest,un urlet,un scâncet. Şi totuşi nu pot face nimic. Simt cum toţi mă privesc miraţi. Cu cine să mă lupt? Pe cine să înlătur din această lume mizeră, care îmi îngroapă zi de zi trăirile şi ultimele răsuflări slăbite, umane? Trecuse o vreme de când noaptea îşi scutura alene faldurile peste vârfuri de copaci şi case, ca o cafea mireasma dintr-o ceaşcă răsturnată peste lume. Dar câtă vreme…nu ştiu! Un curcubeu scăpătat din fuioare de nori îmi rătăcea prin genunchii înveliţi în abur de bună dimineaţă. Precum cireşul de flori, cerul se scutura de lumină în copci clipocinde de viaţă. Sunt atâtea poduri, peste-atâtea ape moarte… Şi răscruci ce poartă-n degete destinele de toarte… Îi zâmbi aproape sfios: el nu va cunoaşte vreodată ceea ce oamenii mari numesc renunţare… 
 http://www.youtube.com/watch?v=jqA_gRMYgA0