Ne pierdem printre mii şi mii de
ceasuri, atât de temători şi grijulii cu rătăcirea noastră
pe un drum, pe nu ştiu care drum, încât de fiecare dată când ne întâlnim
cu Ceasul rămânem fără de cuvinte, ezităm, ne bâlbâim şi el dispare. Învăţăm să
uităm să ne aducem aminte de noi şi sfârşim prin a ne uita. Şi devenim
prea ocupaţi, ne adâncim existenţa în
lucruri superficiale şi inutile. Am uitat că în viaţă pentru a şti nu
ajunge să cercetezi mereu , ci să simţi.
Am uitat să visăm, să alegem. Am uitat că uneori trebuie să alegem şi căile
nebătătorite, pentru că de cele mai multe ori, ele sunt cele care duc sigur la
destinaţie.
Nu mai
putem privi în noi, am pierdut orice capacitate de cunoaştere totală a unei
lumi ale cărei mecanisme sunt parte din noi, ne leagă între noi, ne unesc în
ceea ce se cheamă LUME şi nu mai reuşim să vedem esenţa, astfel că pierdem şi
orice contact autentic, de la suflet la suflet, de la spirit la spirit.
Continuăm să ne privim cu ochii de lut crescuţi invers doar trupurile şi nu mai
reuşim să zburăm de greutatea aripilor crescute înăuntru.
Iubire...acel gând ce te face să zâmbești, acea stare care te face să crezi..să te îndrepți spre orizonturi calde...acel lucru care dă culoare vieții. Când
mă gândesc la dragoste, nu pot să spun decât că locuiesc într-un glob cât un picur de ploaie, călător între cerul din
sufletul tău şi pământ. Dintotdeauna visez să-ţi devin curcubeu. Uneori, simt
că din mine nasc rădăcini de castan, frunzele-mi sunt scoarţe de gânduri, iar
braţele tale mi-s crengi întinse către aripi deschise în zboruri rotunde, prin
pulberi de timp.
Mi-aduc aminte cum, când eram mică, lipeam acele calde ale Ceasului, cu guma de mestecat, încătuşându-i
astfel trecerea şi aşa, ne păcăleam, noi, copiii, eu chicotind cum se zbătea să se elibereze, iar el scoţându-mi limba, şugubăţ.
Sunt jumătate de-adevăr şi jumătate de-ndoială. Sunt jumătate de întrebare şi jumătate de răspuns. Sunt jumătate de înţeles şi de
neînţeles. Dar sunt, pe de-a întregul, o mult prea lungă aşteptare a celeilalte jumătăţi de… mine. Mi-e dor de-un răsărit, pe care, din
locul în care m-aţi mutat, nu imi mai e dat să-l văd cu ochii mei. Apun câte puţin în fiecare zi, apun închis
în mine şi nu-mi mai amintesc de când mi-am încuiat în venele de lut, întreagă, strălucirea.
Cuvintele sunt cutremurate de sentimente pure, sincere, ce par a înălţa sufletul şi totodată a-l izbi de
colţurile dureroase ale înlăuntrului. Se spune că nu există artist, sculptor,
poet mai mare decăt cel îndrăgostit. Perfect adevărat. A citi ce-ţi scrie
iubirea care tace, a auzi cu ochii, sunt lucruri pe care nu le pot face decât
cei ce-şi dăruiesc sufletul gingaşului simţ al iubirii. Iar in spatele fiecarui
sunet, stă o clipa din propria existenţă efemeră. S-a
întâmplat că am iubit…aşa cum am fost şi
iubită. Fără să înţeleg de ce, ce fac, încotro mă îndrept…În mine se mai
vorbeşte şi astăzi despre dragoste…Pentru a nu fi singuri, vrem ca lumea să fie
sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne oferă această certitudine că suntem
înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. Pe
parcursul existenţei mele (căci mă încăpăţânez să rămân agăţată de fiinţa mea),
nu ştiu să fi făcut altceva în afară de a făuri mii de visuri. Am simţit cum
acestea işi înfingeau adânc rădăcinile în sufletu-mi şi aşa mutilat…auzeam
ecoul surd al creionării lor şi eram
martor mut, atunci când acestea se năruiau, se pierdeau în nemărginirea
cerului. Ştiam că sufletul mi se
prăbuşea încet-încet în mocirla
neapartenenţei. Am impresia că nu mă identific cu lumea asta. Şi cand în
sfârşit întrezăream o rază de lumină, menită să străpungă obscuritatea oarbă în
care mă aflam, iarna se reîntoarce în mine. Credeam că vei reuşi să-mi reconstitui, fărâmă cu
fărâmă, făptura-mi, aşa ca un puzzle. A iubi ,iubit, iubind..incercand sa
uiţi..să ţipi că orice sfârşit implică şi un nou început..cuvintele refuză să
se articuleze, rămânând prizoniera propriilor răsuflări, bătăi ale inimii. De
ce eu? De ce tu? Freamătul întregii fiinţe te cheamă…inima îmi vibrează o dată
cu fiecare acord de chitară, fiecare privire albastră, menită să lăţească
abisul dintre noi. De ce ai răsărit în viaţa-mi? De ce ai adus atâta haos, incertitudine,
lumină pe diapozitivele adolescenţei mele? De ce te-ai încăpăţânat să-mi
colorezi cuvintele? Existenţa? Simţi cum pulsul mi se accelerează doar la auzul
paşilor tăi? Mi-ai simţit mâna tremurând când te-ai apropiat întâia oară de
mine? Te-am îmbrăţişat cu ochii, m-am pierdut în senintatea privirii tale, fără
de care nimic nu mai este verde sau
albastru. Stăteam, tăceam şi te primeam în viaţa mea. Nu rosteam niciun
sunet…mi-era teamă să nu te atingă vreun cuvânt… Şi ai pătruns în sufletul
meu..Te-ai înfiorat doar cât ai aruncat privirea…îmi comprimasem simţirea şi
gesturile…. Era atâta linişte în acea seară…de mi se părea că aud cum se izbesc
de geamuri razele de luna! Lasă-mă să mă ascund în tine asemeni unui gand rătăcit,
Deasupra, cerul îşi descălţase
privirile şi acum îşi plimba tălpile lor goale prin iarba încă udă. Pe zid, un staroste
cărăbuş, suferind de insomnie, se grăbea să-şi ocupe cel mai bun loc la soare. Gâfâia
apăsat şi îi arunca peste umăr un mormăit de bariton
hotărât, în timp ce se căznea să rămână-n picioare. Îi zâmbi aproape sfios: el nu va
cunoaşte vreodată ceea ce oamenii mari numesc renunţare…
Cum să uit? Iubirea aceasta nu se
uită. Iartă-mă dar nu pot înceta să te iubesc… Singurul lucru
pe care mă pot baza este că vom rămâne puternici. Cu fiecare cuvânt şi în
fiecare clipă au mă rog pentru noi… Nu pot înceta să te iubesc. Ar însemna să
trădez iubirea mea pentru tine. Ar însemna să te trădez pe tine. Ar însemna să
trădez promisiunea mea în faţa ta. Iartă-mă dar nu ştiu a
înceta să te iubesc. Nu ştiu. Nu pot şti.
Tu nu vezi niciodată fluturii cum se
privesc peste noi? Nici semnele pe care vântul la face ierbii când trecem? Dacă
mă întorc brusc ramurile încremenesc şi aşteaptă să ne îndepărtăm? N-ai
observat că păsările apun? N-ai observat că frunzele se sting? N-ai observat
şoaptele care cresc în spatele nostru ca muşchiul pe partea trunchiurilor
dinspre nord? Şi tăcerea care ne aşteaptă oriunde…
Am
strâns atât de mult scrisori de la viaţă, încât mi-e teamă că n-o să apuc niciodată să le citesc pe cele mai
importante. Şi i-am trimis atât de multe plicuri pline de gol…
M-am transformat într-o frunză şi am lăsat vântul să
mă adie-nspre tine, apoi într-o lacrimă să te pot mângâia pe obraz şi uneori în
surâs, ca să te pot săruta. M-am transformat în vară şi m-am întins covor de flori-n
calea ta… vreau să găseşti drumul ploii care te-aduce la mine, picurând peste
noi stropi de cuvânt născut din iubire. Te aşteptam, ca să-ţi respir
din nou apropierea, acel miros de mere ce rămân, cu încăpăţânare, verzi. Sub
umerii florilor albe de in îmi crescuseră braţe întinse a dor, a chemări şi a
poftă de viaţă, de atingeri în doi…
Aş vrea să ştii, şi nu ştiu de ce, că toate bucuriile şi
durerile mele au înflorit numai în umbra ta, că ochii mei au căutat sfioşi şi
dornici spre tine,că atunci când erai mai mult decât lumea intreagă pentru
mine, eu am fost pentru tine,unul din obiectele fără viaţă ,ce te înconjoară.
Aş
vrea să scriu mereu mai frumos, întotdeauna mai bine, aş vrea să spun de
fiecare dată ceva mai aproape de sensul poveştii cu tine, de ceea ce simt sau
gândesc.Şi ştiu doar că lucrurile astea se spun din priviri, nu din vorbe. Eu
vin către tine, tu vii către mine, şi amândoi mergem spre Noi…
Da, sunt naivă, mi-am propus să-i cer Timpului să-mi dea timp înapoi, dar cu tine…Mi-am
ridicat privirea spre cerul ce-mi umpluse odaia. Nu ştiu dacă există rai. Dar
cred în îngeri…Am să
te-mbrac în toamnă şi în mine şi am să te iubesc în ritm de început de
noiembrie, un început ce nu va avea
niciodată sfârşit.
Mă împiedic alergând între ferestre deschise, fără să ştiu prea bine prin dreptul cărei priviri ai să treci, călătoare pe-o aripă de vis. Aş vrea să nu mai adorm, să nu-mi mai scape, niciodată, nimic.
Dimineaţa ma găsise zambind: parfumul de vis nu sta ascuns în somn sau sticluţe, ci în apropierea braţelor tale şi, cu siguranţă-n minunea
prezentului..
Miroşi
a dans de ploi prin streşini îndoite sub călcâie moi de nori, miroşi a fluier
subţire de vânt prin verde de iarbă şi frunze de păr. Miroşi a sâmburi de nuci.
Mă
simt ca un amestec nedefinit de culori, asemeni celui din ochii tăi, atunci
când îţi simt obrazul lipit de al meu şi te privesc în tăcere.
Te
simt cum mă priveşti şi tu, te simt cum mă atingi uşor… eşti ca o pală de vânt
ce-mi mângâie viaţa. Eşti muzica mea de vară şi-mi cânţi pe strune de suflet, sunt muzica ta de-oricând şi-ţi cânt
spunând mereu că mi-e dor.
Cred că mi-e dor de de
ceva ce nu am trăit încă: mi-e dor de
ziua de mâine răsărită din suflet, nu de sus, de pe cer şi nu din pământ, din
nu ştiu ce capăt de deal mut şi absurd. Mi-e dor de sensul acelui A FI nu din litere, ci din două silabe
vii şi îndrăgostite, ce nu mai încap într-un singur cuvânt. Mi-e dor să am timp. Şi mi-e dor să ştiu ce să
fac, în clipele alea, cu el. Mi-e
dor să nu mai înmulţim, vreau să tot împărţim...Viaţa în
vremuri de dor şi în timpuri ce dor. Mi-e dor să ne fim. Mi-aduc aminte de vremurile când treceam
prin viaţă cu braţele deschise. Azi
însă, parcă ne e teamă să ne mai strângem în braţe altfel decât vinovat. Şi precauţia asta de-a nu deveni
vulnerabili ne-a făcut să trecem prin Timp aşa, sterpi, cu braţele-n sân, în cămăşi de forţă. Eu cred că braţele noastre sunt
buzele necuvântului inepuizabil, ale nerostitului cu rost, ce încep a vorbi
tocmai când crezi, pentru o clipă, naiv, că nu mai e nimic de spus.
Privindu-le, îmi pare că cea mai frumoasă acrobaţie a braţelor e Iubirea,
iar cea mai profundă reflexie le e rugaciunea. Păstrează-mă, păstrează-mă măcar
pentru o veșnicie!!
COSMOTE Romania revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe free.cosmote.ro, iar despre concurs accesând free.cosmote.ro/bursa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu